– Vreau să scrieți un eseu pornind de la expresia „în 10 ani…” . Nu mă interesează câte cuvinte, aveți 10 minute la dispoziție!
Toți scriau de zor, numai Amelia stătea calmă în bancă privind pe geam stejarul din curtea școlii, lăsând stiloul jos după numai o propoziție scrisă.
– Amelia, ai terminat? De ce nu scrii?
– Da, am terminat , a răspuns păstrându-și chipul întors spre geam.
– Atunci te rog să ne citești.
Față se ridică în picioare și își „dreasă” glasul , dându-și bretonul, destul de lung, după ureche:
– În 10 ani voi fi moartă și nimeni nu își va mai aminti de mine.
O liniște surprinzătoare s-a așezat în încăpere…
– Poți repeta te rog? a întrebat, privind-o nedumerită, profesoara.
– Am spus „În 10 ani voi fi moartă și nimeni nu își va mai aminti de mine.”
– Cum poți să spui o asemenea prostie? și-a îndepărtat ochelarii de vedere , apropiindu-se de ea.
Amelia a zâmbit, ironic . Trecându-și mâna prin păr și-a închis caietul și l-a așezat pe bancă.
– M-am săturat să mă prefac și dumneavoastră știți prea bine. La fel ca și părinții mei ascundeți față de toți ceilalți un secret de care m-am săturat! De parcă ar ajuta la ceva…
Auzind mormăielile colegilor din spatele ei care se tot întrebau despre ce vorbește, copila s-a întors spre ei cu lacrimi în ochi :
– Voi muri. Am o boală foarte rară care îmi afectează organele și îmi paralizează mușchii. Nu există leac, iar simptomele au început deja să apară. Din cauza asta nu fac sportul, din cauza asta sunt foarte sensibilă și nu suport atingeri, bruscari. Ele mă afectează. Doctorii mi-au spus că nu voi ajunge la maturitate , ba chiar că nu voi trece de 18 ani. Și da , sunt speriată. Voi știți cum e să aveți zilele numărate? Să știți că nu are nici un rost să va gândiți la viitorul vostru din moment ce nu veți putea avea unul?
Ștergându-și câteva din lacrimile lăsate să curgă ușor pe obrajii înflăcărați, se întoarce către profesoară:
– Și da, poate că sunt bolnavă, da nu merit milă! Nu vreau să fiu tratată diferit, nu vreau să fiu privită cu părere de rău. Toți profesorii fac asta. Tuturor le e milă, inclusiv părinților și toți cei ce știu prin ce trec vor să nege adevărul, spunându-mi că „totul va fi bine”. Pe dracu! Voi credeți că îmi e ușor? Cât de plăcut credeți că este să stai la masă cu tatăl tău care te privește că și când ar fi pentru ultima oară ? Va spun eu, e oribil și aceste lucruri dor mai tare decât boala .
– Dar chiar și așa… cum poți să spui că te vom uita? se auzi o voce tremurândă de prin primele bănci.
Amalia izbucni în râs.
– Pe bune? Fii serioasă. De câte ori am vorbit ? Eu sunt un no-one… Nu m-am făcut remarcată cu nimic. Sunt „tăcerea” din clasă. Câți mă vor ține minte? Nu am prea mulți prieteni, iar dacă acum din milă, veți încerca să vorbiți cu mine, va rog, renunțați. Oh și cât timp vă veți aduce aminte de mine? Un an, doi. Cum vă veți aduce aminte de mine? Vă spun eu: „Am avut o colegă în clasa care a murit de nustu ce boală. Nu prea vorbeam cu ea”. Atât… Și-i poate vina mea, dar nu mă pot schimba acum și nici n-am să-mi cer așa ceva. Dacă îmi dați voie, doamna profesoară , eu am să mă așez.
– Te rog.
Clopoțelul sună , dar nimeni nu mișcă. Amalia își luă portofelul, salută și ieși pe ușă. Toți ceilalți, parcă blocați în timp, rămaseră pe loc. O bună prietenă de-a fetei începu să plângă. Câțiva băieți își spuneau că e nebună , iar alţii încă nu puteau să creadă. . .
Afară în curtea școlii , pe-o bancă, sta’ o față plângând. Avea un zâmbet atât de nevinovat. . . Era atât de liniștită pentru o persoană „în așteptare” . . .
Larisawhatever 